joi, 1 decembrie 2016

La mulți ani, România! Și să te reîntregești!

La mulți ani nouă, românilor! Și să ne învrednicim de (re)unire! Doamne, ajută!


Cum s-a format România Mare


Cum s-a format România Mare
La data de 24 Ianuarie 1859 se unește Moldova cu Țara Românească (Mica Unire) La data de 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor al Moldovei iar la data de 24 ianuarie 1859 este ales și domnitor al Țării Românești. Cele două principate românești înca au Guvern și Parlament separat. Unirea politică s-a … Mai mult…







IUBIM ROMÂNIA
M-a ispitit astăzi cineva, cu gând ascuns, să spun ce simt pentru România. Am răspuns, senin şi fără patetism, că o iubesc. Şi, slavă Domnului, nu sunt singurul care trăieşte sincer acest sentiment. Da, iubim România. Cine şi ce ne poate reproşa din asta? Am iubit-o dintotdeauna. De cum ne-am ridicat mai măricei în satele … Mai mult…







Bucovina, pământ românesc


Bucovina, pământ românesc
Nedreptatea făptuită de guvernul Cancelarului Kaunitz din Viena la 1775, cu răpirea a 10.442 km din pământul Moldovei, în timpul domniei lui Grigore Ghica Vodă, a rămas o mare rană pe trupul Neamului, ce s’a adâncit şi întins tot mai mult în acei 143 de ani de continuă vrăjmăşie şi de brutală vitregie, cu care … Mai mult…

Bunica Floarea

Cineva, cîndva, m-a rugat să-i spun o poveste cu îngeri. Dinaintea ochilor mi-a apărut mîna dreaptă a bunicii mele materne, Floarea. O mînă de înger pus la plug, ca să-i hrănească pe păcătoși.
Altcineva mi-a cerut să descriu sfințenia. Și nimic nu se potrivea mai mult decît chipul bunicii, subțiat de posturi, străbătut de lacrimi pentru alții și luminat de candelă pe jumătate, ca luna în Primul Pătrar. Pentru mine e lucru lămurit pînă azi.
Altcîndva, oarecine m-a întrebat: dacă țăranul român calcă a împărat, prin ce se distinge femeia lui? Iar răspunsul mi-a fost repede: ea păstrează cheile Raiului. Dovadă este bunica.
Așa încît nu-i de mirare că eu am cunoscut raiul încă din viața aceasta. Într-un sat deluros, mărginit de pădure, între două ape. Românești. A fost oarecînd, în copilăria mea. Între timp, acel rai a dispărut, căci mai toți locuitorii lui s-au dus să-l caute în altă parte, ori s-au mutat în cel veșnic. Astăzi, bunica a trecut și ea din rai în Rai. Prea s-a rugat pentru asta. S-a deschis o ușă în pământ, undeva în spatele bisericii de piatră, veche de cinci secole, și gata. Floarea a pășit, cu alai flori-surori, și ne-așteaptă dincolo.
Dorul de bunica se cuibărise în mine demult, de cînd a căzut la pat – să tot fie vreo zece ani –, chiar dacă o vedeam la răstimpuri. De raiul Româneștilor, încă mai de mult. Mi-l ostoiesc cu icoanele pe care le-am ascuns, ca un fur, în coșul pieptului. Scot cîteodată una, pe-nserat. În ea pîlpîie mai multă viață decît în restul vieții mele. Și mă închin ei.
Toate poartă chipul bunicii, deși fiecare spune altă poveste. Una este despre prima mea iubire. O alta, despre cum un înger m-a salvat de la înec. Alta, despre toate legendele satului aflate într-o noapte de iarnă, la dezghiocat porumb. Alta, despre cum ne-a fost furat Crăciunul, acum 27 de ani. Alta, despre întîia întîlnire cu adevărul. Aveam vreo cinci ani, cred. ”Ce este adevărul, bunico?”. ”Adevărul este în lingurița de argint pe care o ține părintele în mînă, în fața altarului”.
Toate aceste icoane, și încă altele, despre care nu vă vorbesc acum, vindecă. Mie mi-au vindecat frica. Frica a devenit un cuvînt cu alte înțelesuri: Floarea, Românești, Icoane, Crăciun, Adevăr... Ele m-au învățat că frica vine din dragostea îndreptată spre suprafața realității. Lasă dragostea în firescul ei, spre înlăuntrul lucrurilor, și tot ce iubești va deveni nemuritor!
Este primul miracol făcut de bunica. Îl mărturisesc abia acum, cînd ea și-a cîștigat Raiul. Cum sîntem însă în preajma Crăciunului, poate că această minune va deschide drum și altora.
Drum bun, bunico!



miercuri, 23 noiembrie 2016

În atenția iubitorilor de cîini

Donez urgent o femelă Pitbull, în vîrstă de 7 ani, sănătoasă, necastrată, disciplinată, afectuoasă. Numai unui iubitor de animale verificat. 
O situație nouă de viață ne obligă să ne despărțim de ea, oricît ar fi de dureros. 
Recunoștința mea celui care mă poate ajuta în chestiune. 
Pentru contact, folosiți, vă rog, e-mail: c_tarziu@yahoo.com. 
Vă mulțumesc anticipat!




luni, 12 septembrie 2016

Cultură și cafea cu rom *

Cultura nu face rating, nu aduce averi și nu câștigă respect. E râvnită de puțini, ingnorată de cei mai mulți și invocată ipocrit, uneori, de către snobi, impostori și poltroni. Pentru o minoritate insignifiantă este un mod de viață, pentru spuma plebei – un simplu panaș și pentru restul nu există. Civilizația este însă urma culturii în istorie. Iar în absența civilizației omul n-ar mai putea trăi azi. Cum să trăiască deci fără cultură? Foarte bine, pentru că astăzi e etern pentru ”omul recent”, care nu mai are, deci, nevoie de acumulări culturale. Vorbim de cultura înaltă, desigur. Sunt însă atâtea forme de subcultură, pentru satisfacerea tuturor gusturilor. Ele au încă destulă căutare. Dar nu la noi. Românii sunt atât de exigenți încât, decât să cumpere produse slabe, mai bine nu iau nimic. Sigur, nu intră la socoteală împătimiții, ei continuă să facă shopping-terapie cu produse culturale de toată mâna. Așa s-ar putea traduce statisticile ultimului studiu Eurostat al Comisiei Europene privind consumul de cultură (2008 – 2014). Potrivit acestuia, comerțul cu bunuri culturale a crescut în ultimii ani, europenii ajungând să cheltuie, în medie, 3,6% din venitul fiecărei gospodării pe cărți, muzică, teatru, filme, muzee etc. În România doar 2% din venitul pe familie merge la cultură, dacă acceptăm că și televiziunea e cultură, căci aceasta înghite peste jumătate din banii alocați ”activităților culturale”. Altfel spus, nu rupem ușile la expoziții, spectacole și concerte, nu golim rafturile din librării, dar avem abonament la cablu. Și, la televizor, românul bea un pahar, fumează o țigară, ca tot omul. De aceea, suntem siliți să ne cheltuim 8% din leafă pe astfel de vinovate plăceri asociate... culturii, după cum ne arată o statistică recentă a INS.
Să nu credeți însă că românii nu citesc. O fac, doar că mai rar. 30% au citit măcar o carte în ultimul an. Tot atâția au cumpărat un ziar sau o revistă. Ceilalți nu-și ocupă timpul cu futilități.
Piața cărții în România este de 60 de milioane de euro pe an, cam 10 – 12 milioane de exemplare vândute, după Asociația Editorilor. Adică vreo trei euro de cap de locuitor. Anual. La nemți cum o fi? Căci 75% dintre cei 82 de milioane de cetățeni citesc cărți.
Nu suntem nemți, dar măcar suntem la egalitate de ne-cititori – și de cărți, și de ziare – cu turcii și grecii.
Un sondaj IRES, din august 2016, relevă că doar 15% dintre români merg la un eveniment cultural cel puțin o dată pe lună. Dar 57% participă măcar la unul pe an. Interesant este că nu banii sunt scuza pentru majoritatea celor care nu o fac niciodată, ci lipsa de timp.
În schimb, peste 60% dintre români folosesc internetul, majoritatea petrecând mai multe ore zilnic în mediul virtual. Așa se face probabil că în studiul Eurostat suntem și noi, totuși, pe un loc întâi, alături de unguri: la cititori de cărți on-line (25%).
Conform aceluiași document, România nu stă rău nici la exportul de cultură: pe locul zece în UE. E drept că peste graniță avem succes mai ales cu instrumentele muzicale (14% din tot ce poate fi considerat produs cultural, inclusiv jocuri pe computer), dar este o artă și în asta.
Cum am ajuns aici? Explicații sunt multe: lipsa unei strategii naționale pentru dezvoltarea culturală, subfinanțarea culturii vreme îndelungată, eșecurile reformei în educație, triumful mediocrității în managementul cultural etc. Adevărul este că nu mai tânjim după cunoaștere. Suntem ”oameni autonomi” (apud Petre Țuțea). Adică, facem pe deștepții. Căci lumea a început cu noi și cu noi se va sfârși.

* Text apărut inițial în Formula As, nr, 1232, sin 8 - 15 Sept. 2016.

joi, 8 septembrie 2016

La moartea unui prieten vechi

Petru Velescu (6.07.1923 - 7.09.2016)


Ieri, s-a mutat la cele veșnice unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut: Petru Velescu (6.07.1923 - 7.09.2016). Bărbat de-o rectitudine nedezmințită, de-o generozitate pilduitoare și de-o smerenie călugărească. Un om care a făcut lucruri mari, rămînînd mereu în umbră. Un model pentru tinerii care caută repere printre semeni. 
Lui Petru Velescu, ca și altor cîtorva foști deținuți politici anticomuniști (Petru Baciu, cu adevărat un lider al grupului, și regretații Ioan Belciu și Gheorghe Grigoraș), îi datorez bună parte din ce am devenit și mai ales faptul că am regăsit drumul spre Biserică. De aceea vom rămîne legați sufletește pe veci.
Dumnezeu să-l odihnească alături de drepții Săi!

PS
Mai multe informații despre Petru Velescu puteți citi aici.

joi, 25 august 2016

23 August 1944, o lovitură de stat ale cărei consecințe le tragem pînă azi

Din gîndirea marilor oameni politici interbelici, pe care avem tendința de a-i idolatriza. Potrivit unui interviu acordat de Corneliu Coposu, în 1945, Associated Press, și publicat de ”Adevărul” ieri, în premieră în România: - URSS era considerată un aliat firesc al României, chiar dacă i-a răpit acesteia Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herței; - PCR era considerat partid democratic, luat deci în alianța democraților contra dictaturii militare antonesciene și apoi girat la guvernare de către PNȚ și PNL; - Războiul contra URSS, pentru eliberarea teritoriilor românești, era considerat unul nedorit de poporul român, în ciuda evidenței. Bine, se poate spune că afirmațiile lui Coposu sînt marcate, fatalmente, de conjuctura politică. Cu alte cuvinte, Coposu va fi spus și lucruri neadevărate, pentru a nu intra în conflict cu comuniștii. Totuși, dacă avem în vedere faptele care au premers vorbelor, tragem concluzia că Corneliu Coposu a fost mai degrabă sincer. Ceea ce arată lipsa de luciditate și de discernămînt a marilor noștri politicieni interbelici, care apoi au intrat, pe mîna lor, în malaxorul comunist. Asta e tragedia! 
Citiți detalii pe Rost Online.

luni, 1 august 2016

Un blog care promite: ”Lumea bună”

Jurnalistul Tiberiu Lovin și-a lansat astăzi un nou proiect: Lumea bună. Un blog, care ambiționează să devină  o publicație de referință, despre acea clasă de români cu clasă. 

D-l Andrei Pleșu dă undeva o definiție a lumii bune, pe care eu am reținut-o cu plăcere, chit că poate fi formulată și altfel.
”Se îmbrăcau cuviincios, cu bun gust, dar fără ostentaţie, vorbeau îngrijit şi expresiv, erau atenţi la interlocutor, ştiau să asculte, erau bine-crescuţi şi bine şcoliţi, aveau l’usage du monde, dar şi înţelegerea supra-lumescului, ştiau cel puţin două limbi străine, erau mari cititori, ştiau să se poarte şi în societate, şi la masă, şi la biserică, şi între prieteni. Prezenţa lor răspândea o atmosferă de amenitate, politeţea lor era firească şi plină de graţie, aveau haz, aveau naturaleţe, aveau o înnăscută distincţie. Sobrietatea lor nu era niciodată sermonizantă sau ţeapănă, umorul lor nu era niciodată trivial, chiar când îşi îngăduia să fie riscat. Erau, pe scurt, o companie aleasă, agreabilă, nutritivă“.
Oricît sînt de acoperiți de ”știrile de la ora 5” și de ceea ce revarsă tabloidele ori emisiunile de can-can (care fac vipuri din scursura societății), doamnele și domnii există și în România. În știință, artă, politică, afaceri, sport și chiar în presă. Tiberiu și-a propus să-i (re-)descopere pentru cititorii lui, într-un exercițiu de salvare sufletească proprie, dar nu numai. Detalii puteți afla de pe blogul cu pricina.

Cred că un astfel de demers merită încurajat. Să începem prin a citi Lumea bună și să continuăm fiecare după puteri (prin oferirea de ponturi, texte și, de ce nu, de susținere financiară). Căci pentru ca frumosul să existe este nevoie nu doar de aplauze, ci și de o mînă întinsă, deseori.