vineri, 20 iunie 2008

Dacă Iliescu nu ar fi existat, "dreapta civică" românească ar fi trebuit să-l inventeze

Imi face o deosebita placere sa gazduiesc aici un nou articol pe actualitate al prietenului Mircea Platon, lucid si transant ca de obicei. Ziarele prefera sa publice tot felul de mameluci si politruci. Si dupa aia ne plingem ca n-avem valori si modele. Avem, dar nu stim sa le punem in lumina, sa le pretuim.



Ce se întâmplă cu noi

Rezultatul alegerilor locale din România a zgribulit rândurile “dreptei” româneşti. Ideologi de toate calibrele, de la Mircea Mihaieş la Sever Voinescu, s-au împleticit spre colţul rezervat lor în paginile ziarelor pentru a denunţa, spectral sau răzbubuitor, noua victorie a lui Ion Iliescu. Diabolicul, tenebrosul, giganticul păpuşar, “elefantul alb” Ion Iliescu a câştigat din nou. Stânga domină România, ne anunţă dreapta.
Din punctul meu de vedere, e adevărat, stânga domină România, dar nu din cauza lui Ion Iliescu, ci din cauza unei drepte – să o numim “neoconservatoare” sau “civic-liberale” - care a trăit, vreme de două decenii, în fericită simbioză cu Ion Iliescu. Dacă Ion Iliescu nu ar fi existat, dreapta civică românească ar fi trebuit să-l inventeze. Când spun “dreapta” nu mă refer la dreapta politică, inexistentă atâta vreme cât e reprezentată de partide de centru-stânga şi de tehnocraţi cu pedigree iliescian. Când spun “dreapta” mă refer la coteriile debordând de puritate morală ale “dreptei” intelectuale.
Şi asta pentru că, de două decenii încoace, bătălia dintre stânga şi dreapta a fost, cu excepţia scurtei şi regretabilei guvernări Ciorbea, una dintre “intelectuali puri” şi politicieni “machiavelici” de tip Ion Iliescu sau Adrian Năstase. Nu a fost aşadar bătălia dintre două forţe politice, ci dintre o maşinărie politică eficientă, cea a stângii, şi un discurs, uneori demn, uneori penibil, aproape întotdeauna contrafăcut, al dreptei civice. Situaţia a stat astfel tocmai pentru că stânga iliesciană şi dreapta intelectuală au avut un scop comun: împiedicarea apariţiei unei autentice forţe politice de dreapta.
Victoriile stângii în România nu se datorează în principal stângismului românilor, ci mai degrabă modului în care atât stânga cât şi dreapta au formulat, au decupat programatic realitatea românească. De fapt, şi stânga şi dreapta s-au concentrat, în practica lor politică sau în discursul lor ideologic, pe un singur lucru: pe defectele românilor. Stânga lui Iliescu a flatat şi a folosit aceste defecte. Iliescu a înţeles că, după patruzeci şi cinci de ani de comunism, de programare genetică si ideologică a românilor, tot ce are de făcut pentru a ne menţine în sfera de influenţă sovietică e să se folosească de instinctele şi patimile “omului nou”. Construită pe corupţie, frică, dispreţ pentru viaţa omului, manele, baroni locali şi şovinism de tip “România Mare”, “România” lui Ion Iliescu are vitalitatea unei pustule.
De cealaltă parte a baricadei, dreapta s-a concentrat tot pe defectele românilor. Discursul dreptei civice româneşti postdecembriste e plin de înjurături, la propriu, la adresa “mârlăniei”, “stupidităţii”, “primitivismului”, “trogloditismului”, “păşunismului”, şi “violenţei” poporului român. Denunţând aceste trăsături, folosite cu success de Ion Iliescu în edificarea sistemului politico-economic pe care îl conduce, dreapta nu a reuşit nimic altceva decat să se autolegitimeze ca “elită”. O elită bazată doar pe dezgust.
Având de ales între demagogia avunculară a lui Ion Iliescu, care le îngăduie şi flatează patimile şi micimile sufleteşti antrenate de comunişti special pentru a ţine România în lesă, şi dezgustul elitelor de dreapta, pentru care tot ce e românesc e o insultă la adresa umanităţii, românii au mers mai mereu pe mâna stângii.
În mod normal, dreapta ar fi trebuit să aibă în vedere nu doar denunţarea defectelor reale sau închipuite ale românilor, ci folosirea calităţilor lor, atâtea câte sunt. Dar se pare că nici stânga şi nici dreapta nu ne vor întregi, nu ne vor noi înşine. Stânga ne vrea căzuţi, corupţi şi uşor manipulabili. Dreapta nu se poate folosi de calităţile noastre deoarece ne vrea străini. Stânga ne vrea iobagi, dreapta ne vrea slujbaşi de corporaţie, “europeni”, nu români, “toleranţi”, nu normali, calvini sau catolici sau eurosocialişti, nu ortodocşi, “globalizaţi”, nu “păşunişti” legaţi de locul naşterii, de familie, de strămoşi. Nici stânga, nici dreapta nu au ce face cu virtuţile, istoria şi identitatea noastră.
În bătălia dintre o stângă pentru care toate viciile noastre sunt virtuţi şi o dreaptă pentru care toate virtuţile noastre sunt nişte vicii, sufletul nedescătuşat încă al României constituie o veritabilă a treia forţă. Adevărata dreaptă românească e cea care se va ridica în numele unei schimbări la faţă a României, în numele restaurării şi învierii în trup şi suflet a românilor. Până atunci, Iliescu şi ai lui, cu rădăcini în realitatea mucegaiului românesc, vor continua să câştige la urne în faţa unei drepte care ne vrea altceva decât suntem.


Mircea PLATON

5 Comentários:

Anonim spunea...

Tot respectul pentru un Mircea Platon sau Ovidiu Hurduzeu. Si astfel de oameni mai sunt in Romania (eu personal mai cunosc cativa), dar singura si marea problema este ca parerea lor nu are importanta, ca nu sunt mediatizati. Intr-o lume in care cuvinte ca natiune, patriotism, credinta sunt luate in deradere oameni verticali si care ar putea constitui modele de rectitudine morala nu au ce cauta. Eu sunt de parere ca asistam ca caderea unei civilizatii, a unui imperiu. Asa cum alte imperii cum au fost cel incas sau cel roman (epoca pagana) si-au avut cauzele sfarsitului lor in saracirea civilizatiei si a culturii lor, asa este si cu civilizatia occidentala. A atins un varf si acum e in cadere libera.
Asa cum pentru imperiul roman salvarea a venit prin crestinism, dar printr-un crestinism viu, printr-o ortodoxie in avant, tot crestinismul ortodox ar putea fi salvarea acestei civilizatii. Dar nu cel osificat, cel fariseic, ci unul "back to the roots". Semnale sunt destule...

Paul Slayer Grigoriu spunea...

Daca esti de acord, as prelua si eu articolul la mine pe blog.

Anonim spunea...

Citiţi vă rog în Gazeta de Transilvania (www.gtbv)de sîmbătă 21 iunie 2008 articolul lui Răzvan Ionescu: "Locvacitatea greco-catolică a Vaticanului tăcut".

gheorghe fedorovici spunea...

Dasein-ii nu au nici măcar scuza încremenirii în proiect – ei nu au nici un proiect, altul decît cel al satisfacerii vanităţilor mediocre şi a degustării rumorii admirative venite dinspre un public sedus de inocenţe şi spontaneităţi jucate. Unora dintre ei le plăcea să-şi amintească de oroarea pe care le-o producea obligaţia de a scanda lozinci înainte de ’89. Naivii ar crede că oroarea era determinată de construcţia etică a personajelor. Realitatea recentă ne lămureşte: ce era oribil înainte de ’90 era că trebuia să te vinzi pe gratis. Astăzi însă, nici o lozincă nu este destul de dezgustătoare dacă are un preţ corespunzător: un BMW, proprietăţi mobiliare şi imobiliare, prestigiu public. Iar pentru a înlesni tîrguiala, Principele lui Machiavelli l-a scos deja pe Platon din cetate.

Că tot s-a discutat zilele astea despre raportul dintre teologie şi politică: dl. Mircea Platon ne arată care sînt consecinţele aduse de coruperea celor care ar fi trebuit să fie păstrători şi rostitori ai adevărului: „răul” cîştigă pentru că „binele” (mai precis, cei care îşi închipuie că reprezintă binele) nu crede în nimic, nici în bine, nici în rău, ci doar în auto-revelarea-de-sine-a-adevărului-care-se-pro-duce-în-evenimentul[ereignis]-iluminator-al-deschiderii-din-luminiş. Ţuţea afirma că pentru el era o onoare să pătimească pentru poporul român; în schimb, generaţiile crescute cu Patapievici şi Cărtărescu află că singura onoare constă în a se dispreţui sistematic pentru apartenenţa la acest popor. Cînd tînărul român de astăzi încearcă să se orienteze spiritual, o pereche de sprîncene brahmanice îi îndică Nepalul în timp ce nişte buze olteneşti îi sugerează coloanele templului grec.

„Îndrăzneşte să fii ceea ce eşti, chiar dacă nu ştii cine eşti”, suna inscripţia de pe banner-ul editurii Humanitas prin care se promovau cărţile lui Coehlo în România. Sună aiuritor, dar pentru brokerii culturii româneşti mesajul constituie un program: ceea ce subînţeleg ei este „fii orice numai nu încerca să afli cine şi cum ar trebui să fii”. Acesta este motto-ul care face posibil ca Oprescu să cîştige alegerile, ca tineretul român să se dispreţuiască cu metodă, vîrstnicii să urască pe toată lumea sau ca femeile românce să se îmbrace ca nişte prostituate.

Gh. Fedorovici

Unknown spunea...

@ Paul Slayer Grigoriu

De acord. Cu bucurie