marți, 15 iulie 2008

Poate ca a venit momentul despartirii oilor de capre

Mircea PLATON

Cum “care laicat”?

1. Lămuriri preliminare
Nu mi-e uşor să scriu acest text. Mai întâi, pentru că mi-am promis să nu mai intervin în disputa din jurul “cazului Corneanu”. În al doilea rând, pentru că intervenţia de faţă e ocazionată de un text al dlui Teodor Baconsky, diplomat pe care îl respect, scriitor al cărui scris îl preţuiesc, şi om căruia am motive să-i fiu recunoscător pentru că a scris cândva dulce-acrişor despre o carte a mea. Titlul acelui articol era: “Amicus Plato...” Titlul era lăsat, intenţionat, în suspans. Şi, după cum aveam să aflu citind articolul, pe bună dreptate, deoarece mai prieten decât (Mircea) Platon nu-i era dlui Baconsky adevărul, ci Gabriel Liiceanu. Sau Andrei Pleşu. Sau alţi prieteni ai domniei-sale pe care-i maltratam temeinic sau în fugă în volumul cu pricina, spre dezaprobarea dlui Baconsky care îmi reproşa lipsa “resortului solidarizant”. Scria acolo dl. Baconsky, într-o frază pe care am tot citat-o în varii contexte private şi căreia îi tot caut destinaţia, că nu-mi “recunosc semenii”, adevăraţii prieteni. Dar dacă nu mai există nici un alt adevăr în afară de cel al prietenilor noştri, de unde ştim care ne sunt adevăraţii prieteni? Şi, în afara adevărului, e o prietenie altceva decât o cârdăşie?
M-am hotărât deci să mă lansez în această ultimă, sper, intervenţie în ceea ce priveşte “cazul Corneanu” din mai multe motive. În primul rând, pentru că îmi oferă prilejul de a soluţiona chestiunea adevăraţilor prieteni, care mă frământă de atunci. În al doilea rând, pentru că răspunzând întrebării dlui Baconsky sper să răspund unui segment mai larg al “elitei”, caracterul heraldic al dlui Baconsky în ceea ce priveşte ideile şi temperatura elitelor noastre fiind indiscutabil. În al treilea rând, pentru că textul dlui Baconsky deschide dezbaterea spre alte orizonturi decât cele strict canonice, spre problemele integrării europene a României. Nu e vorba deci, în esenţă, de o nouă intervenţie în “cazul Corneanu”, ci mai degrabă în cazul României europene. Scriu deci textul ce urmează cu nădejdea că, (re)găsind adevărul, ne vom (re)găsi şi adevăraţii prieteni.

2. Problema
Aşa cum o rezumă dl Baconsky, în articolele “«Cazul» Corneanu” (Cotidianul, 12 iunie 2008) şi “Unitate şi dezbinare” şi “Care laicat?” (Dilema veche din 19 iunie şi 10 iulie 2008), situaţia stă în felul următor (ghilimelele indică citate din dl Baconsky): există un grup de “fundamentalişti de serviciu” care cer, printr-un “veninos memoriu”, “arderea pe rug” a IPS Corneanu şi PS Drincec. Acuzându-i de “apostazie” pe cei doi ierarhi, “integriştii ortodocşi” reiau “tehnici de linşaj folosite în deceniul stalinist”. Denunţând “lumea mizerabilă” în care asemenea “ignoranţi, agresivi la modul sectar ori anacronic izolaţi de vremurile noastre” aruncă “noroi” în cei care încearcă să ne “împingă spre ceva mai bun, (...) mai civilizat”, dl Baconsky speră că BOR “nu se va lăsa confiscată de asemenea cohorte milenariste, care se chinuie să localizeze Adevărul undeva între Zalău şi Paşcani. De asemenea personaje dispuse să demonizeze modernitatea în vreme ce utilizează Internetul pentru a le solicita naivilor tot soiul de «adeziuni inchizitoriale» ”.
Dl Baconsky mai susţine că “substratul” întregii întreprinderi a “cohortelor milenariste” e credinţa că singurul lucru care contează e “«norocul» de a ne fi născut români-ortodocşi, dublă înzestrare capabilă să ne garanteze mântuirea!”. Confruntat cu asemenea “neghiobii esenţialiste”, dl Baconsky face următoarea mărturisire de credinţă care îi şi încheie articolul:
“Spre deosebire de respectivii compatrioţi, cred că Ortodoxia e libertate creativă, chemare universală şi jerftă discretă. Nu pot admite că greco-catolicii români sînt eretici, ca să nu mai pomenesc infernul rezervat romano-catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor... Biserica din care fac parte e o adunare a păcătoşilor în sînul căreia dubiul metafizic, speranţa, iubirea şi iertarea se trăiesc deopotrivă, sub pavăza harului. Menirea de mirean nu-mi cere să mă substitui judecăţii divine şi nici să pretind caterisirea unor episcopi. Iar menirea de cetăţean al unui stat de drept, membru în Uniunea Europeană, e aceea de a nu tăcea mîlc atunci cînd dracul fanatismului, deghizat în Savonarola, dă tîrcoale prin oraşul care e şi al meu.”

3. Ce se întâmplă când ne pierdem cumpătul
La o repede ochire, putem observa febrilitatea dlui Baconsky. Dincolo de injuriile şi spiritul sentenţios pe care altminteri, ca mamoş al Dilemei, şi le refuză, mai constatăm şi că, atunci când îşi pierde cumpătul, dl Baconsky trece la un soi de ecumenism ad-hoc acuzându-i pe ortodocşi, în manieră protestantă/secularizată, de păcatele catolicilor: arderi pe rug, Savonarola, inchiziţii şi alte asemenea.
Tipică aprigei lupte a elitei împotriva “fundamentaliştilor” e şi reificarea inamicului păşunist proiectat, în widescreen monocolor, ca turmă. Astfel, pentru dl Baconsky, suntem “cohorte milenariste”. Pentru dl Bădiliţă, suntem “neghiobimea ortodoxistă”. Până la scăunelul de rugăciune al dlui Pleşu răzbat, prin grele fuioare de tămâie, doar “bombăneli” la adresa ecumenistului PF Daniel. Nu avem chip, nume, nu reuşim să articulăm nimic. Suntem, ca barbarii în faţa grecilor, nişte oameni care bolmojesc ceva şi atât. Nici verva dlui Răzvan Ionescu, nici sfătoşenia hâtră a dlui Răzvan Codrescu, nici eleganţa execuţiei dlui Gheorghe Fedorovici nu sunt auzite în noosferă. Oare de ce? Sunt “zeii” adormiţi? Sau au o misiune?
La o mai agale ochire, se mai naşte o întrebare. Dl Baconsky vorbeşte de petiţionarii ortodocşi (apelanţi, Jansenişti pravoslavnici?) ca de “cohortele milenariste”. Dar tot dl Baconsky vorbea, în articolul “Unitate şi dezbinare”, de caracterul “pentru unii smintitor, pentru alţii profetic” al gestului IPS Corneanu, gest reactualizând trăirea “eshatologică” a Bisericii primitive pentru care “ritualul, abia schiţat, ierarhia, abia conturată, dogma, abia întrezărită”. Întrebarea mea e aşadar: cine e milenarist, cei pentru care gestul IPS Corneanu e “smintitor”, sau cei pentru care el e “profetic”? Milenarişti sunt cei aşezaţi în rânduiala – liturgică, ierarhică, dogmatică – Tradiţiei, sau cei care o abolesc sub “impulsuri” şi “emoţii” de moment?
Nu aş întreba dacă nu aş fi observat că, în ultimul timp, singurii eretici denunţaţi ca atare, fără irenism şi fără dragoste frăţească, în paginile Dilemei din ce în ce mai vechi sunt ortodocşii care vor să-şi apere adevărurile de credinţă şi legionarii (vezi articolul dnei Anca Manolescu). Ce e eretic şi milenarist la legionari şi nu e la proiectul utopic al UE? Ce e eretic la nişte credincioşi care vor să-şi păstreze nesmintită învăţătura de credinţă? Şi ce nu e eretic la nişte eseişti care săptămână de săptămână ne îndeamnă la ecumenism şi ne vorbesc în duh gnostic de unitatea esenţială a religiilor? De ce sunt milenarişti Răzvan Ionescu, Gheorghe Fedorovici sau Răzvan Codrescu, şi nu e milenarist dl Baconsky, care vorbeşte de Uniunea Europeană în termeni mesianici?
Astfel, conform dlui Baconsky, UE ar fi “compensaţia unei păci eterne” pe care marile puteri o acordă micilor naţiuni europene, există un “miracol al unităţii europene” rezultat al “clarviziunii biblice” a unor “Părinţi Fondatori”. Mana integrării europene se cuvine, conform dlui Baconsky, dumicată cu orice preţ, în ciuda opoziţiei multor naţiuni europene, deoarece: “Partitura istoriei nu e compusă de majorităţile electorale, ci de voinţa minorităţilor active (...) Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” (citate din articolul “Titanic Vals”, Cotidianul, 26 iunie 2008). De ce, deci, nu se scandalizează dl Baconsky de deficitul de democraţie care stă la baza consolidării UE? De ce nu denunţă, aşa cum o face în cazul ortodocşilor care încearcă să-şi apere credinţa, pretenţia stalinistă a unor elite europene de a vorbi în numele tuturor şi de a cere naţiunilor europene să accepte dictatul eurocraţilor în chestiuni dintre cele mai diverse: de la eradicarea ţărănimii în folosul agrobusinesurilor la legiferarea căsătoriei homosexuale? De ce nu se înfierbântă impotriva minorităţilor active care au confiscat naţiunile Europei şi le-au obligat la secularizare şi multiculturalism? Trebuie să înţeleg că susţinearea acordată de dl Baconsky IPS Corneanu şi PS Drincec e bazată pe credinţa că, prin ei, progresăm pe o bază injustă către unitatea creştină a UE? Întreb, pentru că nu înţeleg care sunt standardele care se aplică în dezbaterea intelectuală românească şi pentru că mi se pare că elitele noastre actuale au moştenit de la vechea nomenclatură şi şi-au şlefuit ecumenic şi eurocratic folosirea dublului standard.
Dl Baconsky scrie că nu poate “admite că greco-catolicii români sunt eretici”. De ce, pentru că sunt români? Sau pentru că sunt cetăţeni UE? Dar greco-catolicii ucraineni sunt eretici, având în vedere că nu sunt nici români, nici europeni cu acte în regulă? Dar legionarii români, ortodocşi şi greco-catolici, erau eretici? Sunt, deci, doar morţii eretici? Despre vii numai de bine? Problema naturii eretice a învăţăturii de credinţă catolice nu a survenit într-o dezbatere politică, ci într-una teologică. Şi acolo trebuie să rămână.
Nu accept teoria lui Nae Ionescu conform căreia un greco-catolic nu e român. Dar nici nu accept să măsluim standardele canonice şi să jucăm cartea naţionalismului, a catolicismului, a ecumenismului, sau viceversa, după cum ne convine. Mi-e prieten dl. Baconsky, dar mai drag mi-e Adevărul. Care nu e o idee, ci o Persoană. Şi chiar dacă vreau să fiu prieten cu multă lume, vreau să mă împărtăşesc doar cu acea Persoană. Pentru dl Baconsky, Ortodoxia e “libertate creativă, chemare universală, şi jertfă discretă”. Pentru “petiţionari”, Ortodoxia e mărturisirea lui Hristos.
A fi român-ortodox nu e un “noroc”, aşa cum ironic scrie dl Baconsky, ci e voia lui Dumnezeu pe care noi avem datoria să o facem. Petiţionarii nu luptă pentru un drept, ci pentru a nu li se lua o îndatorire: aceea de a-l urma pe Hristos, pe calea sfinţeniei, după putinţă. Sunt lucruri, rugăciuni, sfinţi, cărări pe care nu vor să le uite. Or, dacă a te alătura modernităţii înseamnă a uita de Hristos, aşa cum fac documentele şi cetăţenii Uniunii Europene pentru care militează atât dl Baconsky, atunci mai bine să uităm de modernitate, să o luăm cum grano salis. De altminteri, în “lumea modernă”, atât de lăudată de dl Baconsky, nu a fost şi nu este prea mult loc pentru românii ortodocşi, măcelăriţi şi mânaţi de la spate continuu în ultimul secol. Singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche, nu România activiştilor, a noii nomenclaturi, a consumismului, a noii limbi de lemn politic corecte şi a copiilor care se sinucid sau sunt violaţi din cauză că le-au plecat mamele să spele pe jos în casele “boierilor” europeni.
Acum vreo doi ani, dl Cătălin Avramescu îi soma pe români să devină presbiterieni dacă vor să se bucure de avantajele civilizaţiei occidentale. Dl Baconsky a semnalat încântat replica pe care i-am dat-o lui Avramescu şi weberianismului său reducţionist. Dar, de vreme ce dl Baconsky pare a avea o concepţie teologico-politică asemănătoare dlui Avramescu, cu Biserica nu ca sfinţitoare, ci ca vehicul al moralei capitaliste şi ca poliţie etică, de ce m-a lăudat? Pentru că eu nu refuzam presbiterienii dlui Avramescu de dragul catolicilor dlui Bădiliţă. Nu mă interesează creştinismul politic. Nu cred că Biserica are a deveni, aşa cum o vrea dl Baconsky, “o campioană a democratizării Estului şi un turn de monitorizare al felului în care societăţile post-comuniste respectă drepturile omului” (ideal propus în cadrul conferinţei Microsoft cu titlul “Europa creştină. Portretul unei apostazii colective”). Nu cred că trebuie să ne unim religios de dragul raţiunilor politice. Dar cred că ar trebui să facem cu toţii politică în acord cu valorile noastre tradiţionale pentru că altele, după cum bine ştiu adevăraţii sceptici şi adevăraţii credincioşi, nu există. Nu cred că trebuie să punem la temelia Bisericii tranzacţii politice. Vreau însă ca în politică să poată respira virtuţile unor oameni întregi. Milenarismul e întotdeauna avântul jumătăţilor de oameni călare pe jumătăţi de adevăr. Or, ceea ce i-a lipsit României în ultimii 20 de ani nu a fost spiritul tranzacţional, ci şira spinării. Pe care nu ne-o vom recăpăta cântând cu toţii în corurile de castratti ale Bruxelles-ului sau ale Vaticanului. Cred că restaurarea oamenilor întregi în România se va face doar prin mărturisirea Adevărului deplin al Bisericii Ortodoxe. Ne-am obişnuit să proclamăm semitonuri de adevăr, şi să şoptim adevărul, convinşi că astfel “progresăm”. Dar singurul “progres pe o bază injustă” e progresul în injustiţie. Creştem micşorându-ne. Şi cam asta ar putea fi definiţia modernităţii apărate de dl Baconsky.

4. Ce le-a scăpat elitelor
Elitele ecumenice nu par a fi observat că, de fapt, ortodocşii petiţionari au dovedit, cu ocazia “cazului Corneanu”, că preţuiesc mai mult adevărul de credinţă decât retorica naţionalistă. Greco-catolicilor şi elitelor care le vorbesc de “ortodoxia latină” (apropos de esenţialism), ortodocşii le răspund cu împărtăşirea de credinţă cu grecii, cu ruşii, sau georgienii. E, aşadar, o ortodoxie mult mai puţin politică decât “unionismul” civic al dlui Baconsky care ne îndeamnă să confundăm calitatea de cetăţean al UE cu aceea de cetăţean al Raiului (vezi în “ «Cazul» Corneanu” paragraful final).
În al doilea rând, ceea ce mi se pare demn de remarcat este că, dincolo de ironiile dlui Baconsky referitoare la “stalinismul” petiţionarilor, baza României s-a mişcat. După 45 de ani de schingiuire comunistă şi după 20 de ani de botniţă a “integrării” şi de ocultare a momentului Piaţa Universităţii, românii încă se mai pot asocia spontan. Primul moment a fost cel al salvării icoanelor din şcoli. În mod normal, ideologii liberali/neoconservatori/libertarieni ar trebui să salute, nu să condamne, capacitatea românilor de a se mişca şi organiza singuri în apărarea propriilor cauze, faptul că nu mai aşteaptă totul de la stat, sau de la Europa. Dar elitele noastre, preocupate să ne vorbească despre cum trebuie să devenim noi cetăţeni autonomi, se supără dacă, în timp ce ei vorbesc, noi devenim cetăţeni autonomi şi începem să ne vedem singuri de interesele noastre. Noi plecăm la Biserică şi ei rămân să citească broşurele UNICEF şi să scrie panseuri pe şerveţele de dineu oficial. Trist Purgatoriu!

15 iulie 2008

32 Comentários:

Anonim spunea...

pentru D-lBaconski!imi doresc fericirea vesnica in comuniunea marturisitoare a cuviosilor si martirilor decat pe cea pe care o aparati:a odiosilor securisti si a leorelor masone,cred ca stiti ca ma refer la Corneanu si Drincec!Poate vii asumati ca rugatori ...

Anonim spunea...

gresala de tipar:"a leprelor masone"(drincec)!

Răzvan Codrescu spunea...

Nici eu nu pot fi de acord cu poziţia adoptată de d-l Baconsky în această împrejurare, dar am fost de acord cu poziţia domniei-sale în multe alte împrejurări, ceea ce înseamnă că nu trebuie să ne pripim în judecăţi şi nu trebuie să uităm, sub tensiunea indignată a momentului, că d-l Baconsky a făcut de-a lungul vremii servicii indiscutabile culturii noastre creştine şi chiar Bisericii Ortodoxe, atît ca eseist (cărţile sale rămîn referenţiale în multe privinţe), cît şi ca diplomat. Mişcîndu-se cu nota sa personală printre "elitele euro-ecumeniste", a rămas spiritualiceşte cel mai ortodox şi politiceşte cel mai la dreapta dintre liderii intelectuali de opinie, iar tovarăşii de drum "dilemişti" (cu excepţia d-lui Pleşu) nu l-au iubit niciodată prea tare, ba chiar în mai multe rînduri l-au atacat indign, chiar în paginile revistei.
Nu spun că d-l Platon (strălucit, ca de obicei) n-are dreptate în context, dar nu trebuie, pornind de aici, să cădem în turpitudinea balcanică de a judeca un om după precaritatea unei conjuncturi, uitînd de cîte ori l-am aplaudat cu alte prilejuri, sau prefăcîndu-ne a nu şti, cunoscîndu-i calibrul, că ne va mai da şi multe alte prilejuri de a-l aplauda.
Aşadar, fac un apel la măsură - prin care, dacă nu ne-o vom pierde, ne vom onora pe noi înşine înainte de a-l "onora" pe d-l Baconsky. Şi sînt sigur că nici Dumnezeu nu ne-o va lua în nume de rău...

Unknown spunea...

@ alin si altii:

Va rog sa folositi un limbaj cuviincios si sa renuntati la atacul la persoana. Ideile trebuie combatute cu idei. Daca nu sint de acord cu dl Baconsky nu inseamna ca voi accepta sa fie balacarit aici.

gheorghe fedorovici spunea...

Admirabil comentariul dlui Mircea Platon: o propedeutică indispensabilă pentru înţelegerea profetismului postmodern, un antidot sigur împotriva condiţionării hipnopaideutice pe care gnosticii (în religie) şi ideologii stîngişti (în gîndirea politică) o administrează acestui popor de aproape douăzeci de ani (nu întîmplător T.B. a „militat” pentru introducerea învăţămîntului religios iar amicul său, A. P., este întemeietor de colegii).

Spre finalul intervenţiei dlui M. Platon, o observaţie lămuritoare ca o revelaţie: într-adevăr, sensul creşterii pe care ne-o doresc Controlorii, Programatorii şi Predestinatorii este unul care ne reduce, Controlorii ne doresc fiinţe vesele, senine şi eviscerate de adevăr şi de memorie. Eloi, cum arăta tot dl. M. Platon cu altă ocazie.
Evident, cum observa (cu îndreptăţit sarcasm) un celebru scriitor irlandez în urmă cu aproape două veacuri şi jumătate, omul nu poate fi micşorat, redus în umanitatea lui, decît în măsura în care te-ai descotorosit de creştinism: „In Lessius’s time, who seems the cooler man, they were as little as can be imagined –We find them less now – And next winter we shall find them less again; so that if we go on from little to less, and from less to nothing, I hesitate not one moment to affirm, that in half a century, at this rate, we shall have no souls at all; which being the period beyond which I doubt likewise of the existence of the Christian faith, ’twill be one advantage that both of ’em will be exactly worn out together.” (Tristram Shandy, vol. 7, capit. 14)

Dacă cineva îşi mai făcea iluzii în privinţa creştinismului lui T. B., acum, după ultimul său articol („Care laicat”) şi în lumina comentariilor dlui Platon, lucrurile sunt în sfîrşit clare pentru toată lumea.

Merită subliniat încă o dată, chiar dacă dl. Platon a făcut-o cu prisosinţă şi eleganţă, că şi T. B., asemenea lui M. Mihăieş şi M. Cărtărescu, întrebuinţează acelaşi tip de limbaj moderat, calm, senin, tipic pentru intelectualii non-fundamentalişti: pentru Mihăieş, argumentele ortodocşilor tradiţionali sunt echivalente cu crimele legionarilor, pentru Cărtărescu, susţinătorii familiei sunt nişte nazişti deghizaţi iar acum, pentru Baconsky, cererea de caterisire a lui Corneanu şi Drincec (prevăzută de dreptul canonic pentru abaterile de care s-au făcut vinovaţi) reprezintă un „linşaj” şi o „ardere pe rug”. Situaţie „inacceptabilă” într-o societate democratică, susţine T.B. Are dreptate, fireşte. Numai că, pe de o parte, atmosfera şi gesturile descrise de T.B. sunt pure ficţiuni; iar pe de altă parte noi nu ne aflăm acolo unde se află T.B. şi nici el acolo unde suntem noi: adică în Biserică, care nu poate fi democratică decît din momentul cînd va înceta să fie ortodoxă.

T.B. pledează pentru Corneanu în numele raţiunii. Poţi să cazi din credinţă, din iubire, poţi să-ţi pierzi onoarea (minţind, bunăoară, că te-ai fi împărtăşit cu greco-catolicii) – pentru Baconsky, important e să nu-ţi pierzi raţiunea. Vorba lui Chesterton: „nu este adevărat că nebunul este individul care şi-a pierdut raţiunea – nebunul e cel care a pierdut totul în afară de raţiune.”

Ar fi multe de spus despre textul lui T.B., însă dl. M. Platon a subliniat esenţialul. Cu toate acestea, ar fi păcat să se piardă din vedere o precizare făcută de dl. Platon din capul locului, anume că articolul său nu trebuie văzut doar ca un răspuns polemic, ci mai ales ca o chemare şi ca un îndemn. Un îndemn la curaj, la limpezire, la alegere. Nu ştiu unde a văzut T. B. „cohorte milenariste”. Cine este „milenarist” cu adevărat, ne-a explicat dl. Platon. Dar dacă elita neognostică şi postmodernă gîndeşte această tensiune produsă de gestul lui Corneanu în termeni marţiali, poate că ştie ea ceva (cf. Matei 8, 29). Ceea ce, în acord cu tema „resortului solidarizant” şi a prieteniei întru adevăr, mă face să văd acest articol al dlui M. Platon şi ca pe un bilet de încorporare. De două mii de ani, nu a existat nici o generaţie de creştini care să nu primească un astfel de bilet. A venit timpul să intrăm în acest război care ne-a fost promis, fiecăruia dintre noi, încă din ceasul sfînt al Botezului. Iar dacă lucrurile stau aşa, nu vreau să ştiu decît atît: unde trebuie să semnez?

Razboi intru Cuvant spunea...

Cred ca este cel mai bun si frumos cuvant apologetic din ultima vreme al lui Mircea Platon! Nu am cuvinte sa spun cat m-a intarit si mangaiat!

Mircea, de ce ai zis ca e ultimul pe subiectul asta (care nu e un subiect, e un razboi nesfarsit, care abia a inceput?). Eu nadajduiesc si te rog sa fie PRIMUL!

ITI MULTUMESC!

Adrian

Anonim spunea...

@ Razvan Codrescu,

E dureros, dar trebuie sa ne asumam ca oamenii apropiati se schimba si ca... arareori se mai intorc, sa ne asumam si iadul tradarii de catre prieteni. Daca nu al tradarii personale, cel putin al tradarii Adevarului, odata inregimentati in solda unor ideologii potente si profitabile ale momentului. Sunt convins ca nu vom mai avea prilejuri de a-l aplauda, decat cel mult pentru stil (desi mie niciodata nu mi-a placut) sau, eventual, pentru articolele politice, sociale... Pentru ca deja a schimbat macazul si nu chiar de azi. Stiu, dragostea greu se impaca cu moartea celor apropiati, urla de durere si fuge de realitate, dar nu, n-are rost sa ne mai amagim, Baconski cel vechi nu mai este. A devenit si el recent. :-(

Anonim spunea...

Din pacate, in ciuda simpatiei firesti fata de o personalitate ca T. Baconsky, ideile sale din ultima perioada sunt, cum arata si Mircea Platon, chiar vehement si irational anti-ortodoxe. Citind editorialele sale ai spune ca tocmai a fost initiat in cine stie ce loji. Argumentele sunt tipice - filoeuropene la modul absolut, modernisto-ecumeniste la modul radical etc...Sau poate i se trage de la faptul ca e consilierul prezidentului, am observat ca cine are simpatii de acest gen se afla in mare pericol de pierdere a discernamantului. Se pare insa ca e mai grav de atat.

Dar ceea ce conteaza de fapt, mai ales in cazul domniilor voastre: Razvan Codrescu, mircea Platon, Claudiu Tarziu etc., este ca probabil "mai mult -si mai rau- decat atat veti vedea". Fiind oameni de cultura, atitudinea sincera de fidelitate fata de adevar va fi continuu si vehement taxata de colegii de breasla, de cunoscuti sau chiar de prieteni. Dar toate se pot purta, daca exista unitate intre cei putini si dor dupa Hristos.

Răzvan Codrescu spunea...

"Noutatea creştinismului ţine şi de această dublă accepţiune a demnităţii sacerdotale: pe de o parte, preoţia de drept divin,acordată de episcop prin ritualul hirotoniei şi sub cauţiunea succesiunii apostolice; pe de altă parte, preoţia universală, ca semn şi scop al vocaţiei harice pe care Dumnezeu o rezervă fiecărui creştin. [...] Am visa ca preoţii şi ierarhii noştri să nu fie doar nişte Kleriker, simpli şi mereu mai singuri funcţionari ai lui Dumnezeu, într-o lume care şi-a pierdut busola. Am visa ca ei să ne poată ierta îndrăzneala de a le cere mai mult".
"Disocierea dintre Răsăritul conservator şi Apusul progresist suscită reflecţia asupra semnificaţiei acestui progres. Ce s-a întîmplat după Luther, Calvin şi Melanchton, ştim: individualismul nepatristic şi-a continuat marşul triumfal trecînd în opera celor trei maeştri ai îndoielii - Marx, Nietzsche şi Freud. [...]Refulat într-un trecut macabru şi soldat cu un gol de memorie care trebuie, cumva, umplut, totalitarismul lasă loc unei tensiuni inedite: aceea dintre individualismul democratic şi personalismul creştin. [...] Nu sîntem deocamdată nici democraţi (măcar pentru că repartiţia privilegiilor este cea din trecut), dar nici creştini întregi (pentru că am ratat, ca neam, atît experienţa dreptăţii, cît şi pe cea a iertării). Între culpabilizarea individualismului în stil bolşevic şi practicarea populismului ca discurs politic imediat profitabil, echilibrul societăţii româneşti rămîne, pînă una-alta, un vis pios. Fără a avea dezinvoltura de a prescrie vreun panaceu, cred totuşi că am avea mare nevoie ca spiritul gregar să redevină duh al comunităţii, iar aplombul individualist să se plieze în faţa rostirii cu adevărat personale. De acum înainte, ideal ar fi ca figura omului înnobilat de credinţă să se suprapună peste cea întreprinzătorului onest".
"Mi se pare că pendularea între un altundeva (Occidentul) şi un cîndva (trecutul nostru idealizat) constituie cea mai sigură manieră de a rata promisiunile libertăţii. Mult mai profitabilă mi se arată relansarea dialecticii dintre identitate şi alteritate în termeni strict pragmatici. [...] E indispensabil ca intelectualul credincios să priceapă creştinismul ca pe un orizont în care orice noutate poate fi înduhovnicită. E important ca intelectualul pro-occidental să nu uite că avem o majoritate ortodoxă şi că o societate cu două viteze e mai rea decît una în care indivizii evoluează uniform accelerat, păstrîndu-şi poziţiile prestabilite. Primul are datoria morală de a nu leza viitorul Bisericii naţionale printr-o închistare favorabilă răstălmăcirilor şi etichetărilor infamante. Celui de-al doilea i se cere să priceapă că occidentalizarea României nu e o formă de mîntuire, ci o modalitate de a exorciza demonii Răsăritului rău, de la mizeriile ethosului fanariot pînă la sclavia mentală adusă de comunism".
"Ultimele statistici arată că peste 80% dintre români se declară ortodocşi. Istoria noastră este în aceeaşi proporţie legată de Ortodoxie. Pornind de la aceste premise, Ortodoxia nu se poate mărgini la o libertate negativă (desfiinţarea cenzurii, posibilitatea de a-şi alege ierarhii etc.). Ea are dreptul şi chemarea de a supra-determina întregul devenirii naţionale. [...] Numai o Biserică naţională cu adevărat puternică şi stăpînă pe vocaţia ei profetică va putea contracara cele două surse de intoleranţă care ne pîndesc deocamdată: naţional-securismul bisericos şi populismul cu faţă pravoslavnică".
"Ne comportăm mereu de parcă în familia creştinătăţii europene trebuie să existe, într-un moment şi un loc bine determinate, cîte un perdant. Există în moştenirile noastre o morală a resentimentului, dar şi o pulsiune agonală care vrea ca la capătul cursei să nu existe decît un singur cîştigător. Fie declarăm, în logică hegeliană, că în următorul mileniu Răsăritul va realiza sinteza dintre teza bizantină şi antiteza scolastică, fie sperăm, în tradiţia etnocentrismului apusean, că deşi Europa se opreşte în pragul lumii ortodoxe, vom putea fi şi noi invitaţi, cîndva, la banchetul Occidentului democratic. Între revanşa prezentată drept act justiţiar şi condescendenţa ipocrit drapată în vocaţie a integrării, atitudinile noastre mentale continuă să se reclame de la o Raţiune totalitară.
Distructiva rivalitate mimetică dintre Occident şi Orient va continua să submineze armonia continentului atît timp cît această obsedată Raţiune impersonală nu va recăpăta, precum în vremea ecumenică a culturii patristice, trăsăturile lui Iisus Hristos".
“Aleşii oamenilor i-au înlocuit pe unşii lui Dumnezeu, spre gloria unui sistem – democraţia – care este la fel de intolerant cu opozanţii pe cît fuseseră societăţile teo­centrice ale Evului Mediu în relaţia cu ereziile”.
"Am testat, pînă la ora post-modernităţii, toate versiunile unei societăţi deschise spre ea însăşi şi/sau spre celelalte. Nimic nu a mers realmente, şi aceasta nu pentru că orice formulă societală a perfectibilă, ci pentru că secularizarea universului ne-a închis în noi înşine. [...] Ne-ar trebui, cred, un exerciţiu de verticalitate metafizică, un efort graţie căruia să regăsim, în coperniciana noastră suficienţă, nesfîrşita deschidere a Celui Preaînalt".

V-aţi putea imagina textele de mai sus ca ieşite de sub condeiul unor M. Mihăieş sau M. Cărtărescu? Desigur că nu. Ele aparţin d-lui T. Baconsky şi le-am extras, oarecum aleatoriu, din volumul "Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios". Atunci cum să-l numeri pe d-l T. Baconsky cu de-alde Mihăieş şi Cărtărescu, care sînt analfabeţi teologic şi fără nimic sfînt?!
Pe d-l T. Baconsky îl poţi critica punctual, cum a făcut - cu dreptate - d-l M. Platon, dar nu-l poţi bagateliza, nici asimila abrupt cu fel de fel de colportori nevertebraţi ai ideologiilor curente.

gheorghe fedorovici spunea...

„Dar hai să ne avem ca fraţi,
Toţi sîntem puţin luaţi.”

Restul sînt conjuncturi.

emilia corbu spunea...

De ce va certati pentru o eroare temporala? Exista un timp al oamenilor si un timp al lui Dumnezeu. Baconski si-a ales, mai de mult, sa traiasca in timpul oamenilor. Noi ne-am ales sa traim in ,,timpul lui Dumnezeu,, si suntem inaintea lor cu 2000 de ani.De aceea suntem neintelesi pentru ei si in civilizatia lor ceea ce nu inteleg considera retrograd, pentru ca asa au fost educati, sa se considere varful progresului.In cultura noastra insa, avem alte masuri.Cam inalte pentru muritorii de rand!

gheorghe fedorovici spunea...

Articolul dlui M. Platon se referă la momentul actual ca la un moment al cernerii. Acest moment, sau conjunctură, a fost provocată de gestul mitropolitului Corneanu. Cu acest prilej, un număr de intelectuali identificaţi generic ca „elita” şi-au declarat suportul necondiţionat pentru mitropolitul Banatului, condamnînd vehement reacţia dezaprobatoare a credincioşilor ortodocşi la un loc cu judecata formală a Sinodului. Dl. Baconsky s-a alăturat conjunctural, vreme de două luni şi cîteva articole, „nevertebraţilor” Mihăieş şi Cărtărescu. Argumentele întrebuinţate de dl. Baconsky nu au fost de natură teologică, ci de natură sociologică, civică şi politică – un tip de politică care ţine mai degrabă de spiritul Revoluţiei franceze decît de duhul creştin.
„Dacă prezentul omului e bun, pentru Dumnezeu nu contează trecutul lui”, spune părintele Arsenie Papacioc. Mă gîndesc că tot aşa s-ar putea să stea lucrurile şi atunci cînd omul are un trecut bun dar un prezent discutabil. Dl. Mircea Platon nu a făcut analiză de text, ci a deosebit duhurile. Textul domniei sale nu ne invită la o şezătoare literară, unde nişte texte comentate mai mult sau mai puţin punctual pot fi respinse sau aprobate prin raportare la alte texte, ci la o angajare neşovăitoare, bărbătească, pentru şi întru adevăr. Acesta este motivul pentru care a anunţat că intervenţia sa ar putea fi ultima pe acest subiect. Fiindcă dacă nici acum lucrurile nu sunt clare, înseamnă că ne ocupăm de literatură şi nu de mărturisire creştină.

Anonim spunea...

bine, bine...
balacareala - mea culpa.
dar pentru inginerul din mine treaba e simpla: alb sau negru, + sau -, cu noi sau impotriva noastra!
si in locul "despartirii oilor de capre" prefer despartirea graului de neghina.

alin

Razboi intru Cuvant spunea...

Dle Razvan Codrescu, nu ar fi ceva nou in istorie o evolutie, mai bine spus, o involutie radicala dintr-o atitudine catre alta, situata la polul opus. Este trist, tragic, dar acest lucru arata si gravitatea vremurilor pe care le traim.

Exemplele de acest gen, in Biserica, abunda. Nu era Nestorie supranumit "mancatorul de eretici"? Si a devenit el insusi eretic, anatemizat. Nu era patriarhul Serghie al Constantinopolului creatorul Imnului Acatist al Nascatoarei de Dumnezeu? Si, iata, a cazut in monotelism, in erezie. Iar aceste exemple sunt referitoare la oameni ai bisericii.

Ce sa mai zicem de cei care se invart in cercuri extrem de expuse, care cad sub influentele cele mai nocive...
Nu bagatelizam personalitatea dlui T. Baconsky, dar ideile domniei sale, exprimate repetat in ultimii ani, arata nu doar niste derapaje de moment, ci, pur si simplu, o alta profesiune de credinta. Apoi, e foarte bizara cecitatea dlui T.B. cu privire la Corneanu, imposibil sa nu stie "contributiile" insemnate aduse de acesta la opera de distrugere a Bisericii de catre Securitate.

varvara spunea...

Intre UE si credinta ortodoxa curata , aleg credinta.Himerele pe care mi le flutura UE-ul si ai ei trepadusi nu ma intereseaza.Nu vrau o credinta modernizata ci o credinta autentica.

Anonim spunea...

am postat un mic comentariu pe blogul d-lui codrescu in care aratam ca structura conducerii BOR este catolicizata si ideologic si organizatoric.
si asta prin faptul ca actualul sinod bor a indepartat de la conducerea reala a bisericii Adunarea Nationala Bisericeasca, adica posibilitatea mirenilor, a preotilor si diaconilor de a participa la hotararile importante care tin de ortodoxia romaneasca
articolele lui baconsky de pe dilema veche vin sa intareasca afirmatiile mele
de exemplu articolul "care laicat?"
vedem ca laicatul deja nu mai conteaza
definitia laicatului la baconsky sau macar a unei parti a lui: "un grup de muncitori furioşi, autodesemnaţi ca reprezentanţi ai proletariatului, cere „spontan“ conducerii superioare de partid lichidarea impurităţilor burgheze din facultăţi, cultură, viaţa socială etc."
mi-e destul de greu sa diger ce ineptii vehiculeaza tipul asta, mai ales ca-l stiam un intelectual rasat.
iar in articolul "unitate si dezbinare" scrie ceva inspaimantator de copilaresc: "La urma urmei, dacă Euharistia greco-catolică nu este recunoscută de către geloşii posesori ai dreptei credinţe, tot ce se poate spune, în speţă, e că mitropolitul bănăţean nu s-a împărtăşit de fapt cu Trupul şi Sîngele Mîntuitorului. Ce atîta vacarm?"
acesta este intelectualul ortodox?
mai vine si badilita din urma si face completari din sfinti parinti...

asta este adevarata problema!
decizia apartine doar membrilor sinodului bor.
decizia o ia un organ deliberativ nereprezentativ, si in consecinta neortodox.
si modul in care se iau deciziile in sinod este neortodox
este democratic
pai daca democratia este modul in care hotaram ceva in biserica, atunci nu e nevoie sa fim ortodocsi ca sa ne mantuim
trebuie sa fim doar democratici.
ar trebui sa fie suficient, dar nu e...
se poate vota marimea pedepsei sau altceva organizatoric, dar nu se poate vota respectarea unui canon care statorniceste neimpartasirea cu ereticii.
as putea scrie 2 zile si 2 nopti despre ineptiile acestui domn, dar simpla citire a articolelor va poate da dimensiunea "lucrarii ecumenice" din sanul dreptslavitoarei noastre biserici
insa biserica ortodoxa nu e a lor si nici a noastra.
nu biserica si credinta este a noastra, cum spune baconsky ca am fi "gelosii posesori ai dreptei credinte", ci noi suntem ai bisericii.
noi apartinem bisericii in masura in care ne insusim credinta si viata ei.
nu sustinem noi credinta, ci ea ne sustine pe noi si ne da viata.
altfel devenim izvoare ale credintei, asa cum papa se considera izvor al traditiei s.a.m.d.
la fel si sinodul nu poate confirma un canon pe care trebuie sa-l respecte.
sinodul are gandire si comportament catolic
o alta mostra de gandire catolica la baconsky (iertati-ma, dar nu pot sa ma abtin): "Se manifesta pretutindeni o psihologie colectivă a miracolului care operează asupra întregii omeniri, prin intermediul Sfîntului Duh. Primii creştini primeau mai curînd daruri, decît lecţii. Pentru a replonja în atmosfera pe care cuvintele mele nu reuşesc decît să o evoce, recitiţi, bunăoară, Faptele Apostolilor."
se vede observa ca vorbeste de credinta primilor crestini.
si ce spune? "Se manifesta pretutindeni o psihologie colectivă a miracolului care operează asupra întregii omeniri, prin intermediul Sfîntului Duh."
manifestarile primilor crestinilor sunt manifestarile unei psihologii colective a miracolului... prin intermediul Sfantului Duh."
avem o mostra de catolicism din cel mai pur.
ce credinta? ce har?
psihologia colectiva a miracolului
bineinteles prin intermediul Sf. Duh.
la fel zic si catolicii
harul este creat, tine de creatura, chiar daca recunosc si ei ca se comunica prin intermediul Sf. Duh.
mentalitate catolica de cel mai inalt calibru
iar la sinod manifestare catolica de cel mai inalt calibru...prin intermediul Sf. Duh.
dar asta este doar o "minicriza provocată în BOR prin iniţiativa mitropolitului Nicolae Corneanu de a se împărtăşi din potirul greco-catolicilor".
apelul Kinotitei inaintat Sinodului e tot o minireactie la minicriza din bor.
si plesu vad ca-l citeaza pe staniloae ca presupus aparator al preanefericitului daniel (tot la dilema veche) in chestiunea in cauza.
si kinotita citeaza din staniloae...doar doar PNF daniel si-o veni in simtiri ... ortodoxe.
ce se poate face v-am spus la inceput
concret ar fi ca orice cleric sa nu mai pomeneasca la liturghie pe nici unul din ierarhii din sinod.
doar cei de la cluj mai au pe cine pomeni.
daca vor si ceilalti sa-l pomeneasca poate s-ar schimba ceva.

semnat:
as dori sa pot semna, dar n-am mitropolia mea(sic!)

gheorghe fedorovici spunea...

În definitiv, prin articolul său, dl. Mircea Platon dă un răspuns şi pune o întrebare: răspunsul este adresat dlui Baconsky, care îi sugerase cu ceva vreme autorului că nu-şi cunoaşte locul. Cum s-a văzut în cazul Corneanu, dl Baconsky consideră că locul unui intelectual este lîngă Corneanu şi în rîndurile elitei. Dl. M. Platon îi răspunde că locul unui creştin, intelectual sau nu, este în Hristos, adică în Biserică. Iar întrebarea ne este adresată tuturor: ne cunoaştem noi locul? Sau, altfel spus, pentru că tot s-a vorbit despre filioque în ultima vreme, ştim ai cărui Duh sîntem (Luca 9, 55)?

Răzvan Codrescu spunea...

Locul "în Hristos" nu este, desigur, negociabil. El este însă mai larg decît ni-l închipuim. Sper şi eu ca, pînă la capăt, d-l T. Baconsky să nu abuzeze impur de această lărgime, căci ar fi păgubos pentru toată lumea (chiar dacă în planuri diferite). Atît cît îl cunosc, am încă încredere că va şti să nu piardă ireversibil măsura.

Răzvan Codrescu spunea...

În privinţa asumării şi aplicării etichetei de "eretici" la adresa catolicilor, ce aţi vrea să zică un fost ambasador la Vatican şi un actual ambasador al României într-o mare ţară catolică?!

gheorghe fedorovici spunea...

Dl. Baconsky nu gîndeşte aşa fiindcă a fost ambasador la Vatican şi este în prezent ambasador într-o ţară catolică, ci a fost ambasador la Vatican şi este în prezent ambasador într-o ţară catolică fiindcă gîndeşte aşa.

Răzvan Codrescu spunea...

Textele din vol. "Iacob şi îngerul", din care am citat mai sus, sînt totuşi scrise înainte de a fi numit la Vatican...

gheorghe fedorovici spunea...

„ […] sunt scrise înainte de a fi numit la Vatican” dar după doctoratul de la Sorbona. Pe lîngă instrumente şi metode, cercetătorii răsăriteni ajunşi în Occident primesc şi o revelaţie: trecutul are farmec, însă adevărul este de partea noului. De pildă: într-unul din pasajele citate de dl. Răzvan Codrescu, ne este transmisă convingerea potrivit căreia occidentalizarea României „reprezintă modalitatea de a exorciza demonii Răsăritului rău, de la mizeriile ethosului fanariot pînă la sclavia mentală adusă de comunism.” Nu aflăm nimic în acest pasaj despre sclavia mentală adusă de „occidentalizare”; sau poate că această sclavie mentală ar putea fi înduhovnicită, ca orice noutate, în orizontul creştinismului?
De altfel, chestiunea occidentalizării este una din cele trei teme discutate de dl. M. Platon, teme anunţate încă din preambulul textului său şi faţă de care gîndirea dlui Baconsky nu reprezintă decît un pretext. Propriu-zis, articolul dlui M. Platon propune două teme esenţiale: 1. cine este prietenul meu? şi 2. „înnoirea” la faţă a României o dată cu aderarea la UE („textul dlui Baconsky deschide dezbaterea spre alte orizonturi decât cele strict canonice, spre problemele integrării europene a României. Nu e vorba deci, în esenţă, de o nouă intervenţie în “cazul Corneanu”, ci mai degrabă în cazul României europene.”) Baconsky este reprezentiv aici pentru tipul de gîndire cu standard dublu şi ca apostol al unei modernităţi care ne vrea mici pentru că ne doreşte uniformi. Detaliile le aveţi în cartea lui Huxley, Minunata lume nouă.
Dar nu pot să nu admir preţuirea pe care dl. R. Codrescu i-o arată lui T. B. Îmi aminteşte de amărăciunea cu care Apostolul le scria romanilor: „Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9, 2-3)

Anonim spunea...

Degeaba "aparam" Ortodoxia de "eretici", daca inlauntrul nostru suntem la fel de rai ca inainte.
Apropo, s-a schimbat cineva in bine dupa "episodul Corneanu"? Ne-am transformat interior?
Mi-e teama ca ne pierdem in discutii si polemici la nivelul ideilor si pierdem din vedere esentialul.
Mantuirea nu inseamna numai marturisirea adevarurilor de credinta, desi este f important si acest aspect.
Iar marturisirea nu se face in principal pe hartie, in scris, ci in inimile oamenilor. In viata de zi cu zi, in fiecare clipa trebuie sa ne aflam in starea de marturisire, prin propriile noastre fapte, cuvinte, simtiri.
Vorba Pr. Serafim Rose: "Sa nu ne afirmam ortodoxia calcand in picioare pe altii" (http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/07/15/sa-nu-ne-afirmam-ortodoxia-calcand-in-picioare-pe-altii/)
Domnul cu noi!

Anonim spunea...

Nicodim, dupa o tehnica familiara, ne judeca pe noi pretinzand ca nu avem noi voie sa-i judecam pe "eretici". Ii e mai usor sa vorbeasca despre cele ce nu stie - adica despre cele ce se petrec in intimitatea noastra - decat despre cele care se stiu, adica despre cele care s-au petrecut in public. Ca de obicei, "iubirea", "smerenia" si anonimatul fac casa buna cu judecarea fratilor si apararea "ereticilor", de la Cartarescu, la Corneanu. Da, frate Nicodim, primim critica fratiei-voastre. Rugati-va pentru noi ca sa ne criticam amagitorii cu dragoste ca a fratiei-voastre si ca sa putem inainta alaturi de Sfintii Parinti, si de fratia-voastra, pe calea sfinteniei. Va rugam sa ne iertati pentru pacatele savarsite aparand adevarurile de credinta si va vom ierta si noi pentru pacatele savarsite din prea multa iubire.

Anonim spunea...

A nu-i calca pe altii in picioare inseamna, in sensul dat de S. Rose, a nu iesi din Biserica in cautare de victime pe care sa le strivesti in numele Ortodoxiei tale. Dar nu spune sa taci cand cineva vine IN BISERICA, deci nu te dyuci tu la el, vine el la tine, SI TE PANGARESTE. Una e sa-i cauti cuiva pricina, asa cum fac unii si altii, mai mari sau mai mici, cu ortodocsii, si alta e sa-ti aperi Domnul de cautatorii de pricina.

gheorghe fedorovici spunea...

„Nicodim” continuă să aibă dificultăţi în privinţa înţelegerii naşterii din nou. Poate fiindcă umblă noaptea, nu ziua. Altfel, ar fi aflat de mult că ortodocşii nu separă mărturisirea de faptă, că Tîlharul cel bun s-a îndreptat o dată cu mărturisirea Fiului şi că această mărturisire a fost totodată şi faptă.
Citatul din Serafim Rose nu are legătură cu mărturisirea cotidiană a adevărului pe care ne-o recomandă „Nicodim”, ca şi cum această mărturisire cotidiană s-ar opune sau ar fi mai „superioară” mărturisirii din vremurile de cumpănă. În realitate, tocmai acest exerciţiu cotidian al mărturisirii face posibilă şi mărturia creştinilor în momente mai aspre. Citiţi Actele martirice şi veţi vedea că în judecătoriile păgîne mărturiseau tocmai creştini cotidieni, nu cei „anonimi” pe care-i preferă Rahner, Baconsky şi „Nicodim”. Serafim Rose condamnă în fragmentul respectiv doar atitudinea de superioritate la care este expus ortodoxul tocmai datorită conştiinţei că se se află într-o poziţie privilegiată. Dacă „Nicodim” nu s-ar fi rezumat doar la citirea titlului fragmentului indicat şi ar fi citit şi restul, ar fi aflat că Serafim Rose îi aminteşte catehumenului „că supravieţuirea lui de creştin ortodox depinde în mare măsură de legătura nemijlocită cu tradiţia vie a Ortodoxiei” acea tradiţie pe care Corneanu a atacat-o într-un mod atît de mizerabil (deşi acest „în mare măsură” introduce o nuanţă periculoasă pe care un duhovnic îmbunătăţit – cum este prezentat părintele S. Rose – şi cu atît mai mult într-un mesaj destinat unui catehumen, ar fi putut să o suprime).
Iar Biserica nu aşteaptă „episoade Corneanu” pentru a „se schimba interior”, cum crede „Nicodim”: acesta este un fapt care se petrece la fiecare slujbă a Bisericii şi prin fiecare rugăciune şi mărturisire personală a credincioşilor. În afară de asta, oamenii nu se schimbă chiar atît de lesne cum cred neoprotestanţii. În realitate, precum în romanele englezeşti din secolul 19, nu întîmplător numite realiste, cei răi devin şi mai răi iar cei buni şi mai buni (pentru ca Ebenezzer Scrooge să se schimbe, a fost necesară o serioasă mobilizare de forţe spirituale!). În urma episodului Corneanu, marea majoritate a credincioşilor, adică acea parte care „stătea bine şi cu frică” şi-a cunoscut şi mai bine locul şi felul în care trebuie să stea în el în ciuda mişcărilor de Hopa Mitică ale ierarhiei. Iar ceilalţi, precum furişatul „Nicodim” (care are o logică de tipul celei întîlnite în argumentul „Dumnezeul din inima mea”, un Dumnezeu care nu-mi cere să merg la slujbele Bisericii, ci doar să nu beau, să nu înjur şi să nu fumez, etc.), care cred că rătăcirea de colo-colo dovedeşte iubire, şi-au anulat posibilitatea întoarcerii prin însăşi convingerea, întărită de gestul lui Corneanu, că nu poţi fi undeva decît în măsura în care eşti pretutindeni. Însă, cum spunea cineva în urmă cu o jumătate de veac: „în timp ce în lumea Credinţei omul nu poate să fie decît sau aici, sau dincolo şi orice mişcare dintr-un loc în altul devine eveniment pentru că omul întîlneşte omniprezenţa lui Dumnezeu în alt loc, în lumea Fugii omul e cînd aici, cînd dincolo, nici aici şi nici dincolo, ci peste tot. E om şi în acelaşi timp fantomă; el, omul Fugii, copiază omniprezenţa lui Dumnezeu.” (Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Anastasia, 1998, p. 68).

Anonim spunea...

Cuvinte mari, pompoase, lupte de idei, multa elocinta, Hristos neputincios-noi puternici aparatori ai Bisericii Ortodoxe. Fariseism curat domnilor! N-o sa va judece pe voi Hristos pentru ca nu ati "aparat" Biserica, o sa va judece pentru ceea ce v-a poruncit sa faceti cu sufletele voastre si n-ati facut.
Daca tot se vorbeste f mult in aceste cercuri inalte ale teologiei ortodoxe, de tip on-line sau mass-media, despre "momentul marturisirii" tare as vrea sa vina acel moment si sa vad cati dintre cei care se bat in piept ca sunt mari crestini dreptmaritori isi vor da viata pentru Hristos.
Cred ca extrem de putini. Si, de obicei, cei care fac mai putin zgomot sunt in stare de asemenea jertfa. Cei care striga, se tem tocmai de clipa asta, a adevaratei marturisiri, care vine din suflet nu din vorbe.
Eu n-am propus "o marturisire cotidiana" d-le fedorovici, ci una ontologica, fiintiala, manifestata in fiecare clipa atat exterior cat si interior.
"E usor a scrie versuri, cand nu ai nimic a spune" si la fel de usor e sa devii arogant si sa tratezi pe ceilalti cu o falsa superioritate, pretinzand ca numai afirmatiile tale sunt adevarate si infailibile.
Poporul acesta dreptmaritor are mai intai nevoie sa invete sau sa reinvete abecedarul invataturii de credinta, pentru ca sunt putini credinciosi din cei aproape 90% care isi cunosc cu adevarat credinta in care s-au nascut.
Apoi vom avea timp si de cautat eretici peste tot si de caterisiri si de osandiri si executii in direct.
Asa, ce sa aparam? Ceea ce nu cunosc decat vreo 10%? Maine, poimaine ne vom trezi cu milioane de eretici(care exista cu siguranta si acum), de schismatici si asa mai departe. Numai daca ne uitam la cate superstitii si practici total in afara doctrinei ortodoxe sunt cultivate aproape peste tot si tind sa capete o valoare mai mare pt credinciosi decat slujbele si ritualurile cultice canonice.
De aceea, cred ca e bine sa "aparam" Ortodoxia sadind-o adanc in sufletele oamenilor si apoi o sa
avem timp si de polemici din acestea care doar aparent fac bine.
Cat despre mult hulitul "Nicodim" pacatosul, "nu e om de rand" si vorbeste din experienta. Din experienta de jos, "a maselor".
Eu nu cred ca "a venit momentul despartirii oilor de capre" ci mai degraba "momentul unirii oilor cu caprele devenite si ele oi". E usor sa "desparti", insa e mai greu "sa
unesti". Sa-l lasam pe Hristos la judecata sa desparta. Ca sa nu riscam cumva, dupa preaputina noastra intelepciune, sa confundam oile cu caprele si invers.

Anonim spunea...

Draga Nicodim, daca-i lasam pe cei ca tine sa-si faca mendrele nu vor mai sti oile ca sunt oi, si caprele ca sunt capre. Caprele pot deveni oi mai intai daca isi dau seama ca sunt capre. Si oile pot ramane oi daca isi dau seama ca pot deveni capre. Stim ca Hristos apara Biserica, dar Dumnezeu lucreaza prin oameni. Daca vorbesti de marturisire si de curaj, mai intai cauta de ai vrednicia, cand vorbesti despre oameni care isi semneaza luarile de pozitie si care au pus si pun ceva "la bataie", sa iesi la lumina. Altminteri, din anonimatul furisat din care vorbesti, sfaturile tale nu sunt decat cele ale unui amagitor, ale unui impostor. Marturisirea se face in ortodoxie fata catre fata. Or tu ce esti, altceva decat o naluca amagitoare pe internet. Presupunerile tale referitoare la cine si-ar da sau nu viata sunt nule si neavenite. Invata, mai intai, sa-ti asumai propriile randuri. Abia apoi poti pretinde sa asumai si directia "spirituala" a vietii altora.

Răzvan Codrescu spunea...

Fiecare "Nicodim" are dreptate în felul lui. Întrebarea rămîne: ce facem cu oile şi cu caprele? Le despărţim (înaintea lui Hristos!)? Le unim? Le substituim/comutăm? Le confundăm? Le sacrificăm? Le vindem? Le clonăm? Le furăm vecinului (mai ales pe capre)? Sau mai degrabă le mulgem pe întuneric şi facem brînză mixtă, eventual "ecologică"? Că nici să nu facem nici o brînză nu-i bine, iar dracului nu putem să le dăm...
Daraveră mare cu oile şi cu caprele astea! Socrate, cînd discuţia se-nfunda,zicea una şi bună: "Trebuie să întrebăm un zeu". Noi, nepăgînii, poate ar trebui să-L întrebăm pe Hristos. Nu de alta, dar nu cumva să-L lăsăm pe Dumnezeu şomer printre atîţia oameni deştepţi şi (pre)ocupaţi pînă peste cap de (cu?) caprele şi oile Lui...
Dacă facem ceva, ne certăm între noi. Dacă nu facem nimic, ne mănîncă duşmanii (cu fulgi cu tot)- ăia care ne zic "neghiobimea ortodoxă". Dacă însă întrebăm, n-o să se supere nimeni - şi nici nu ne costă nimic (decît, cel mult, o pauză de deşteptăciune).
O să-mi ziceţi, poate: "Dar cum o să ne răspundă Hristos?".
Ei, lăsaţi, mergeţi pe mîna Lui, găseşte El o modalitate, că d-aia e Dumnezeu! Ce Dumnezeu ar mai fi acela care n-ar da un răpuns? Dar şi ce credincios ar fi (mai este) acela care n-ar strica o întrebare pe Dumnezeul lui?

Anonim spunea...

Uite cine cu cine vorbeste de anonimat si de responsabilitate!!!Unul care semneaza "vechiul nicodim". Mai vechi ca acest "nicodim" nu stiu sa fi fost, mister!
Tu nu esti "vechiul nicodim", ci "vechi", adica prafuit in atitudini
de tipul "eu stiu totul, tu nimic". E rau totusi ca nu esti "unul ca mine"!
Unii dintre "baietii destepti" de pe bloguri, si unicii intelectuali de pe planeta de altfel, acesti atoatestiutori, nu sunt in stare sa poarte un dialog sincer, fara patima si fara "sa dea in cap" celor de alte pareri sau fara sa-si impuna parerea zgomotos.Am intalnit f putine raspunsuri care sa prezinte in mod crestin, ortodox, fratesc, o parere contrara fara sa jigneasca pe celalalt. Si, de fiecare data, numai ei detin adevarul! Fariseii moderni, eruditi la cuvinte, absenti la fapte!
Cred insa ca nu vor putea sa "apere " niciodata ceea ce le lipseste!

redivivus spunea...

Lui "nicodim pe stil nou"..

Baiete, spatiul speculativ te depaseste.
Incepe mai simplu... din..."practic"... Ia dumneata vreo patru capre si cinci oi.. tine-le un an...si vezi ce iese.
Fireste... mare atentie la gardul vecinului... ala ros de capre.
Pune si dumneata de o asigurare.
Pe lumea asta... ca pe ailalta....

Anonim spunea...

Ceva mai inteligent, te rog?
Nu inteleg behaielile!