luni, 28 iunie 2010

70 de ani de la cedarea Basarabiei

Ziua ocupării Basarabiei. Redacţia unui jurnal bucureştean în 28 iunie 1940 ( Virgil Gheorghiu, Omul care călătorea singur, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010)

Matisi urcă rapid treptele scării - din patru în patru - şi intră în biroul lui Biciola.

De obicei, la acea oră nu era nimeni la redacţie. Acum însă încăperea era ticsită de oameni. Ai fi spus că răsăreau din pământ. Nimeni nu îl băga însă în seamă pe Matisi. În alte dăţi, fiecare avea să-i pună o întrebare. Acum însă nimeni nu observa sosirea lui. Toţi aveau chipurile concentrate şi grave.

«Pentru ce ne-aţi chemat?» întrebă Traian.

«Nu părăsiţi redacţia!», ordonă scurt Biciola.

Matisi intră în biroul reporterilor. Un coleg anunţă ultimele veşti.

«Ruşii au ocupat Basarabia! Prin tratatul germano-sovietic, Basarabia a fost cedată ruşilor. Paraşutiştii sovietici sunt deja la Chişinău. Au ajuns la Prut. Sunt pe malul drept al Nistrului, sunt peste tot în Basarabia…»

Telefonistul aduse ultimele comunicate ale reporterului aflat la post la Palatul Regal.

«Trupele româneşti au primit un ultimatum sovietic, prin care li se ordonă să părăsească Basarabia în trei zile. Toate instituţiile şi armata au început evacuarea îndată după miezul nopţii. Pe tot teritoriul regatului a fost declarat doliu naţional. Timp de trei zile drapele din întreaga ţară vor fi arborate în bernă. Ministrul Cultelor a dat ordin ca toate clopotele bisericilor din ţară să fie bătute ca pentru înmormântare în toate aceste trei zile…»

În timpul celor opt ani petrecuţi la Chişinău, Matisi văzuse mii de refugiaţi ruşi care traversau Nistrul îngheţat sub focul mitralierelor, care veneau în România pentru că nu mai puteau să îndure teroarea comunistă. Acum teroarea făcea ravagii şi în Basarabia. Teroarea cuprinsese Chişinăul, Bălţi, Soroca, Tighina. Teroarea se împrăştia pretutindeni. Acolo unde apăreau sovieticii, apărea şi teroarea. Matisi ştia acest lucru. Se gândi la prietenii săi rămaşi la Chişinău; Maria era la Chişinău, sora lui mai mare se afla la Chişinău, la colegiu. Traian se întrebă înspăimântat: «Ce se vor face toţi aceşti oameni? Ce se va întâmpla cu foştii mei profesori, cu colegii mei, cu librarul meu de la Chişinău, cu amicii mei poeţi basarabeni?» Ruşii erau acum acolo. Paraşutiştii sovietici invadaseră în timpul nopţii întreaga Basarabie.

Ferestrele redacţiei erau deschise. Prin ele răzbătea de afară în încăpere, ca nişte gemete surde, ca nişte tânguiri fără de sfârşit, dangătul clopotelor. Toate clopotele din Bucureşti, clopotele din întreaga ţară vesteau moartea Basarabiei. Slujba înmormântării Basarabiei. Toate clopotele din Bucureşti băteau neîncetat. Toate deodată. Sunetul lor era sfâşietor. Matisi avea ochii plini de lacrimi. Lacrimile îl înăbuşeau. Şi în vreme ce clopotele vesteau sfâşietor înmormântarea Basarabiei, se transmitea primul comunicat oficial prin telegraf. Radioul din sala de aşteptare a redacţiei anunţă că în România fusese decretat doliu «naţional» şi că toate casele urmează să arboreze drapele cu eşarfa neagră. Preoţii vor face slujbe speciale.

Matisi se aşeză la masă. Îşi lipi fruntea pe tastatura maşinii de scris. Deşi ar fi avut misiunea să adune şi să comenteze evenimentele din capitală, se gândi că nimic nu mai avea vreo importanţă în seara aceea. Vestea ocupării Basarabiei de către ruşi anula orice alt eveniment.

Ora două după miezul nopţii. Matisi privi pendula din redacţie. Încăperea era goală. Drapelele în bernă. Aproape fără să vrea, Traian smulse receptorul din furcă şi întrebă la pompieri dacă aveau cumva vreo noutate. Nu era nici una. Îl aşeză din nou la locul său. Coborî apoi în stradă. Grupuri de oameni discutau la fiecare intersecţie. În cafenea nu puteai nici măcar să arunci un ac. Colegii lui Matisi nu se mai aflau acolo. Fuseseră chemaţi şi ei la redacţiile ziarelor lor. Matisi nu mai vedea deloc oamenii ce discutau în jurul meselor, şi nimeni nu lua aminte la el. Atmosfera era apăsătoare. Se aşeză chiar la masa la care, cu o oră înainte, începuse să scrie versuri. Rămase ca suspendat în neant, până ce orologiul cafenelei Royal bătu ora cinci. Traian ştia că nu mai avea ce să scrie, dar îşi făcu totuşi datoria. Nu putea să-şi abandoneze postul. Rămase în local până la ivirea colportorilor matinali de jurnale, ieşiţi cu toţii pe trotuar cu ediţiile de dimineaţă îndoliate. Traian cumpără România. Prima pagină avea un uriaş chenar negru. La începutul paginii, cu litere îngroşate, comunicatul anunţa cedarea Bsarabiei. Imediat dedesubt, articolul său despre poetul basarabean care a scris Limba noastră. Articol pe care-l scrisese cu câteva ore mai înainte, fără să ştie ce dramă avea să cuprindă Basarabia… Matisi citi: În fiecare seară îmi aşez obrazul pe pernă ca şi cum l-aş aşeza pe pământul afânat al Basarabiei, precum miezul de pâine, şi mă rog pentru acest pământ. Traian nu mai putu să citească. Ochii i se umplură de lacrimi. Ţinând în mâna dreaptă jurnalul îndoliat, intră în căminul studenţesc din strada Pictor Grigorescu. Îşi aduse aminte că se hotărâse să plece la Izvor la ora şapte. Sutana tatălui său era gata încă din după-amiaza zilei trecute.

«Nu e vreme de plecat în vacanţă, îşi spuse. Nu e momentul să-mi iau concediu…»

Seja o primeiro a comentar